Care este diferenţa între psiholog, psihiatru, parapsiholog

În unele ţări vestice, dar mai ales peste ocean, este obişnuită consultarea psihologului în diverse probleme (mai ales de cuplu) şi aproape că a devenit o „modă”, care, încet-încet pătrunde şi la noi. Aici însă intervine confuzia populară între psiholog şi psihiatru. Mai nou, după Revoluţia din decembrie 1989, la noi a fost – în sfârşit – permis ca oamenii să ia cunoştinţă şi de existenţa parapsihologiei; din acest moment confuzia de care vorbeam mai sus s-a adâncit. Pentru început, trebuie să spunem că toate cele trei „îndeletniciri” au la baza psihologia (dar atât!), iar acesta este punctul de plecare pentru confuzia creată. Să vedem.
Dacă psihologul este persoana care a urmat o facultate de psihologie şi poate trata tulburările comportamentale prin psihoterapie (datorită formării ca psihoterapeut); psihiatrul este cel care a urmat o facultate de medicină, apoi s-a specializat în psihiatrie şi poate trata tulburările psihice sau, cum se zice în popor „bolile mintale”, cu medicamente. Cu parapsihologul, lucrurile se complică, deoarece sensul devenirii sale poate fi de două feluri: psihologul sau psihiatrul care se îndreaptă către studiul fenomenelor paranormale, ori persoana dotată cu capacităţi paranormale şi/sau care studiază ştiinţele oculte, care se îndreaptă către studiul psihologiei, urmând o facultate de psihologie sau cursuri de specialitate.

Vrăji, descântece, blesteme

Vrăjile
Mijloacele magice prin care se pot trimite asupra oamenilor boli sau alte necazuri sunt – în superstiţia populară – vrăjile.
Vrăjitorii sunt consideraţi fiinţe fără Dumnezeu, care apelează la puteri satanice pentru a face rău. De obicei, vrăjitorii folosesc diverse obiecte, precum: fuse, cuţite, cuie, fier de plug, dinţi de pieptene, potcoave găsite, oase de mort, picior de iepure etc. Uneori se foloseşte o păpuşă din cârpe, legată, străpunsă sau îngropată. Trimiterea bolii sau răului către cineva se face prin

Ocultismul rustic românesc, străbunul terapiei naturiste

Cu mult timp în urmă, în vremuri de mult apuse, fiecare sat românesc avea o „babă”, o persoană foarte importantă în viaţa socială a satului respectiv, deoarece întrunea în persoana ei numeroase calităţi şi „profesii”, avea cunoştinţe diverse şi multe disponibilităţi. Ea era moaşă şi doftoroaie, făcătoare şi desfăcătoare de farmece, de multe ori era „alunar” adică era căutător de apă cu crenguţa de alun în formă de „Y”; avea ierburi de leac, pe care le cunoştea, le culegea la timpul potrivit fiecăreia şi le prelucra singură, uneori vânzându-le în târguri şi iarmaroace. Ştia să „citească” semnele vremii, talmacea visele fetelor şi femeilor, „ursea” la moţul copiiilor, „trăgea” de gâlci, alunga deochiul de pe om sau animal şi multe altele. Era şi peţitoare; nici o nuntă nu se făcea fără să fie consultată, nici o naştere nu era lipsită de ajutorul ei; uneori era şi „bocitoare” talentată, chemată negreşit pentru ultimul drum al sătenilor.
În sfârşit, rolul ei social, implicarea în tot ce însemna viaţa rurală, de la naştere până la moarte, erau de o importanţă deosebită, ea fiind respectată pentru cunoştinţele şi harul ei şi, nu de puţine ori, era temuta pentru