În unele ţări vestice, dar mai ales peste ocean, este obişnuită consultarea psihologului în diverse probleme (mai ales de cuplu) şi aproape că a devenit o „modă”, care, încet-încet pătrunde şi la noi. Aici însă intervine confuzia populară între psiholog şi psihiatru. Mai nou, după Revoluţia din decembrie 1989, la noi a fost – în sfârşit – permis ca oamenii să ia cunoştinţă şi de existenţa parapsihologiei; din acest moment confuzia de care vorbeam mai sus s-a adâncit. Pentru început, trebuie să spunem că toate cele trei „îndeletniciri” au la baza psihologia (dar atât!), iar acesta este punctul de plecare pentru confuzia creată. Să vedem.
Dacă psihologul este persoana care a urmat o facultate de psihologie şi poate trata tulburările comportamentale prin psihoterapie (datorită formării ca psihoterapeut); psihiatrul este cel care a urmat o facultate de medicină, apoi s-a specializat în psihiatrie şi poate trata tulburările psihice sau, cum se zice în popor „bolile mintale”, cu medicamente. Cu parapsihologul, lucrurile se complică, deoarece sensul devenirii sale poate fi de două feluri: psihologul sau psihiatrul care se îndreaptă către studiul fenomenelor paranormale, ori persoana dotată cu capacităţi paranormale şi/sau care studiază ştiinţele oculte, care se îndreaptă către studiul psihologiei, urmând o facultate de psihologie sau cursuri de specialitate.

Cu mult timp în urmă, în vremuri de mult apuse, fiecare sat românesc avea o „babă”, o persoană foarte importantă în viaţa socială a satului respectiv, deoarece întrunea în persoana ei numeroase calităţi şi „profesii”, avea cunoştinţe diverse şi multe disponibilităţi. Ea era moaşă şi doftoroaie, făcătoare şi desfăcătoare de farmece, de multe ori era „alunar” adică era căutător de apă cu crenguţa de alun în formă de „Y”; avea ierburi de leac, pe care le cunoştea, le culegea la timpul potrivit fiecăreia şi le prelucra singură, uneori vânzându-le în târguri şi iarmaroace. Ştia să „citească” semnele vremii, talmacea visele fetelor şi femeilor, „ursea” la moţul copiiilor, „trăgea” de gâlci, alunga deochiul de pe om sau animal şi multe altele. Era şi peţitoare; nici o nuntă nu se făcea fără să fie consultată, nici o naştere nu era lipsită de ajutorul ei; uneori era şi „bocitoare” talentată, chemată negreşit pentru ultimul drum al sătenilor.
În sfârşit, rolul ei social, implicarea în tot ce însemna viaţa rurală, de la naştere până la moarte, erau de o importanţă deosebită, ea fiind respectată pentru cunoştinţele şi harul ei şi, nu de puţine ori, era temuta pentru

De ce consiliere spirituala? Ca sa intelegem mai usor raspunsul la aceasta intrebare este necesar sa stim cateva lucruri simple. Si anume: initiatii si maestri spirituali sunt de acord asupra faptului ca omul are un trup fizic si o constiinta spirituala. Daca ne folosim – mai bine sau mai putin bine – trupul fizic, constiinta spirituala are nevoie de o faza pe care o vom numi “trezirea constiintei spirituale”. Numerosi specialisti in materie sustin ca exista si o inteligenta spirituala; unii o contesta, altii o divinizeaza. Despre aceasta au scris autorii Danah Zohar si Ian Marshall in volumul “Inteligenta spirituala”, dar s-au gasit destui care sa incerce sa demonteze argumentatia adusa de acestia. Fara succes am putea spune.

Trezirea constiintei spirituale

In principiu, constiinta spirituala poate fi educata, iar acest lucru este posibil prin consilierea spirituala. Am ajuns, iata, la raspunsul intrebarii de mai sus: consilierea spirituala are rolul de a educa aceasta constiinta spirituala. Acest lucru se obtine in cursul consultatiei si are cateva obiective. Astfel, se imbunatateste

Se foloseşte uneori noţiunea de “karma” pentru a înlocui cuvântul“destin”, ceea ce este completamente greşit, căci sensul acestora este diferit. Destinul este cel despre care se spune că este o forţă ce hotărăşte în mod fatal şi irevocabil (din nou: eronat) mersul vieţilor noastre. KARMA este totalitatea acţiunilor noastre din vieţi anterioare, care influenţează viaţa prezentă şi uneori pe cea viitoare.

Spune-mi unde am greşit?

Ca să îndrept o greşeală, trebuie să ştiu unde am greşit. Asta face karma: ne arată acţiunile noastre din vieţile anterioare şi unde anume nu am procedat corect; ne spune ce trebuie să facem pentru a avea o viaţă prezentă mai bună şi pentru a nu ne încărca mai mult karma. Cunoscând karma noastră:
– putem afla dacă am întâlnit sau vom întâlni sufletul-pereche;
– putem afla dacă sunt posibile în viaţa prezentă “boli karmice” şi, de asemenea, să aflăm dacă am “moştenit” din vieţi anterioare eventualele deficienţe fizice sau psihice;
– putem afla care sunt datoriile noastre karmice, adică ce anume a fost greşit în vieţile anterioare şi ce trebuie să îndreptăm în viaţa prezentă;

Persoanele care au acest complex al salvatorului simt nevoia de a-i salva pe alții, de a-i ajuta chiar și atunci când aceștia nu au nevoie sau nu solicită ajutorul. Ei au nevoie ca alții să aibă nevoie de ei. Acest lucru poate fi maniera prin care ei se simt valoroși, utili, demni de a fi iubiți; o manieră prin care caută să își umple un gol interior, să obțină aprobarea, validarea și aprecierea celor din jur. Însă pare că nimeni nu poate să îi salveze pe Salvatori de propriile insecurități, nimeni nu poate să le ofere ce au nevoie, să le satisfacă nevoile emoționale. În ciuda eforturilor și sacrificiilor pe care Salvatorul le face pentru cei din jur, recompensa nu este niciodată suficientă, pentru că nimeni în afară de sine însuși nu poate să îi ofere acea iubire, acea validare, acea acceptare de care are nevoie.

Care ar putea fi cauzele acestui complex al salvatorului?

Poate fi vorba despre o devalorizare constantă în copilărie, despre faptul că părinții sau cei apropiați ți-au repetat că „nu ești bun de nimic” sau te-au făcut să te simți neimportant, rușinat cu sine, neîncrezător în propriile forțe. Astfel, ca și manieră adaptativă ai ales (inconștient) să încerci mereu să îi ajuți pe alții, să îi salvezi, să faci lucruri pentru ei, tocmai pentru a-ți demonstra ție (dar și lor) că ești un om valoros, capabil, demn de apreciere, admirație, iubire.

O altă posibilă cauză ar fi abuzurile și conflictele dintre părinți la care ai asistat sau dificultățile prin care unul dintre ei a trecut într-o anumită perioadă, determinându-te pe tine ca și copil să încerci să îi salvezi, însă cum nu ai reușit să faci asta (nu erai tu de vină pentru problemele lor și nicidecum nu stătea în puterea ta să îi salvezi) ai rămas cu o vină inconștientă și cu anumite sentimente de neputință sau inadecvare pe care încerci să le vindeci prin salvarea altora.

Mai sus am dat două exemple, însă în general cauzele au legătură cu o anumită nesiguranță resimțită în copilărie, neglijare, privarea de afecțiune, o stimă de sine scăzută sau introiectarea unui model similar (de exemplu, un părinte-martir care se sacrifică pentru un altul).

În primă instanță, termenul de Salvator poate avea conotații pozitive, însă acest comportament este, de fapt, unul nesănătos din următoarele motive:

• salvarea altora poate fi o manieră prin care persoana evită să intre în contact cu propriile probleme și să și le rezolve; atenția și energia sunt îndreptate înspre altcineva;
• salvarea altora poate reprezenta o salvare de sine simbolică – nu ai putut să te salvezi pe tine (să integrezi o trauma, să îți construiești o stimă de sine sănătoasă etc), astfel că încerci să îi salvezi pe alții și acest lucru îți aduce o oarecare alinare, însă atenția și energia tot în exteriorul tot sunt direcționate;
• a încerca să ajuți pe cineva când de fapt acel ajutor nu-ți este solicitat sau a încerca să salvezi pe cineva de propriile probleme și nemulțumiri înseamnă a prelua asupra ta responsabilitatea asupra vieții sale și a-l „handicapa” prin faptul că îi răpești șansa de a-și demonstra sieși că poate să se descurce prin propriile forțe;
• altruismul de care dai dovadă poate masca de fapt o anumită formă de egoism care se referă la dorința de a-i face pe ceilalți dependenți de tine pentru a te simți tu util sau pentru a-i putea controla;
• cei din jur pot ajunge să nu te mai respecte și să considere că li se cuvine să faci orice pentru ei; se așteaptă ca tu să le faci pe plac iar dacă asta nu se mai întâmplă se supără, se distanțează, te critică, te șantajează emoțional;
• nu acorzi atenție nevoilor și dorințelor tale deoarece alții sunt mereu pe primul loc. Îți neglijezi sănătatea sau bunăstarea psihică și emoțională motivând că „fericirea ta este când îi vezi pe alții fericiți” sau „cel puțin poți aduce bucurie unor suflete aflate în dificultate”. Credința într-o motivație altruistă și un scop nobil te încurajează să acționezi la fel în continuare, chiar dacă de multe ori tu ești cel care are de suferit;
• sacrificiile și compromisurile pe care le faci pentru alții mai devreme sau mai târziu vor avea ca și consecință acumularea de frustrări și resentimente; chiar dacă pe moment te simți bine că poți ajuta pe cineva cu prețul renunțării la sine ori sacrificându-ți nevoile proprii, acest lucru cu timpul te va încărca într-o manieră negativă;
• simțindu-te cumva dator să îi ajuți ori să îi salvezi pe ceilalți, poți ajunge să te simți secătuit din punct de vedere emoțional, să te simți epuizat. Ești acolo de fiecare dată pentru ei, însă în viața ta ești pe plan secund.

În relațiile de cuplu Salvatorul are nevoie de un partener pe care să îl poată „repara” și din acest motiv poate căuta sau atrage parteneri care au diverse probleme precum dependența emoțională sau dependența de alcool, droguri, jocuri de noroc. Putem vorbi acum de cazul acelor persoane care sunt convinse că își pot schimba partenerul, că îl pot aduce „pe calea cea bună” prin iubirea lor sau dacă luptă, îndură și se sacrifică suficient de mult, refuzând să iasă din relație pentru că celălalt are nevoie de ele și nu s-ar putea descurca pe cont propriu. În cazul acestor situații, dacă vrei să îți ajuți cu adevărat partenerul, îndrumă-l și încurajează-l să ceară ajutor specializat, să își rezolve problemele. Numai așa poți fi cu adevărat parte din soluție. Nu accepta să fii tratat oricum, nu închide ochii, nu-i încuraja comportamentele distructive. Nu fi parte din problemă.

Dacă nu îți poți accepta partenerul așa cum este și dacă relația nu este bazată pe compatibilitate la nivel de valori, stil de viață, planuri de viitor și o conexiune autentică, ideea de a fi cu cineva din milă, pentru că „nu știi ce s-ar face fără tine” (de fapt tu nu ai încredere că s-ar putea descurca), pentru a-l „îndrepta”, salva ori „învăța de bine”, vă plasează din start într-o poziție de inegalitate în care tu îți asumi mai degrabă un rol de părinte decât de iubit sau partener de viață, transformându-l pe celălalt într-un copil sau un „proiect personal”. O persoană adultă din punct de vedere psihic și emoțional nu se poate simți confortabil fiind tratată ca un copil ce are nevoie mereu de a fi corectat și îndreptat pentru a se putea schimba.

Desigur, relațiile ne ajută de multe ori să evoluăm și să devenim mai buni, însă acest lucru se întâmplă firesc și natural pe parcursul conviețuirii și datorită lucrurilor pozitive pe care le aduce fiecare în relație. Însă ca acest lucru să se întâmple, fiecare dintre cei doi parteneri trebuie să fie niște persoane independente și de sine stătătoare care își asumă responsabilitatea pentru propria bunăstare și care pot oferi, astfel, din preaplinul lor. Da, în acest mod relațiile ne pot îmbogăți. Însă, atunci când unul din parteneri nu își asumă propria viață și evoluție, celălalt va trebuie să se îngrijească de fericirea lui. Dacă bunul mers al relației depinde în mare măsură numai de tine și simți că celălalt nu contribuie aproape deloc, la un moment dat vei ajunge să te simți împovărat și vei simți că „tragi pentru doi”. În ciuda eforturilor tale nu ai putut nici să-l schimbi, nici să-l salvezi pe celălalt, chiar dacă poate te-ai gândit că odată ce acesta „își va reveni”, și relația se va îmbunătăți în sfârșit.

Un alt comportament al Salvatorului este graba cu care se oferă să soluționeze problemele partenerului. Chiar dacă partenerul nu ar avea nevoie neapărat de o soluție, ci doar să fie ascultat, înțeles sau sprijinit, Salvatorului i se va părea mai important să soluționeze situația decât să îi ofere celuilalt posibilitatea de a comunica și a-și da singur seama de ce are nevoie sau este nevoie să facă. O relație între doi adulți presupune și încredere în capacitățile și puterea partenerului tău, dar și respectul pe care i-l acorzi permițându-i să-și ia propriile decizii, să greșească, să învețe din greșelile sale, să se ridice.

Desigur că există frecvent și situația în care Salvatorul atrage ca partener o Victimă, adică o persoană care se așteaptă ca altcineva să-și asume responsabilitatea pentru viața sa, simțindu-se neajutorată și neavând încredere că ar putea face față vieții pe cont propriu. În acest caz, deși aparent relația ar putea să funcționeze tocmai datorită faptului că cele două tipare disfuncționale de comportament sunt compatibile, în timp insecuritățile și problemele nerezolvate ale fiecăruia vor apăsa din ce în ce mai tare asupra cuplului. Niciunul dintre cei doi nu va putea, de fapt, să se schimbe ori să-și rezolve conflictele interioare deoarece vor fi prinși în acest cerc vicios – „eu sunt neajutorat și nu am ce face, dar nici nu trebuie să-mi fac griji deoarece ești tu aici care mă vei salva de fiecare dată” / „tu ai nevoie de mine, nu te-ai putea descurca pe cont propriu, însă eu voi fi cel care te va ajuta și te va salva de fiecare dată, lucru ce pe mine mă va face să mă simt apreciat, iubit, validat”.

Cum poți schimba acest tipar?

Schimbă felul în care te raportezi la ceilalți – după cum spuneam mai sus, fiecare este responsabil pentru propria persoană și pentru felul în care arată viața sa. Oricât de vinovat te-ai simți pentru că spui „nu”, adu-ți aminte mereu de acest lucru. Ajută dacă îți este solicitat ajutorul, dacă poți și dacă nu resimți asta ca pe un sacrificiu de sine (adică ajută atunci când într-adevăr poți oferi din surplusul tău), însă nu-ți asuma niciodată responsabilitatea pentru problemele altora și pentru viața lor. Și ei ca și tine sunt niște adulți de sine stătători și este responsabilitatea lor să își rezolve problemele.

(Re)definește-ți limitele și granițele personale – pentru o relaționare sănătoasă este necesar atât să respecți limitele și granițele altor persoane, dar și să îți faci cunoscute limitele și granițele proprii.

Spune „nu” sau „poate” în loc de a spune „da” – atunci când cineva îți cere o favoare sau îți propune un lucru, acordă-ți timp de gândire înainte de a răspunde „da”. Tocmai pentru că există această obișnuință în a le răspunde altora într-o manieră pozitivă și a fi dispus să le sari în ajutor, gândește-te întâi dacă într-adevăr îți dorești să faci acel lucru, dacă timpul, resursele, prioritățile și energia ta îți permit să spui „da”.

Conștientizează care sunt temerile tale – ce crezi că se va întâmpla dacă renunți la acest rol al Salvatorului? Îți este teamă că ceilalți nu te vor mai plăcea, că te vei simți inutil, că vei fi respins? Adu-ți aminte că fiecare este responsabil pentru sine, iar dacă cei din jur chiar adoptă această atitudine înseamnă că ți-au căutat prezența numai pentru că aveau nevoie de ceva de la tine. În plus, cât de valoros te simți tu ca ființă umană nu are legătură cu felul în care te percep ceilalți (percepțiile lor pot fi de multe ori eronate, bazându-se pe aștepările și proiecțiile lor), ci pe felul în care te percepi tu pe tine.

Focalizează-te mai mult pe a asculta și mai puțin pe a oferi soluții – presupunem de multe ori în mod eronat că dacă cineva ne povestește despre dificultățile sau frământările sale, trebuie să-i oferim soluții ori să încercăm să le rezolvăm noi în locul său. Însă, de cele mai multe ori, oamenii nu vor decât să fie ascultați și să se simtă înțeleși. În plus, de la un punct încolo, oferirea de soluții poate bloca comunicarea și frustra interlecutorul tocmai pentru că el nu își dorește acest lucru.

Oferă ajutorul doar dacă îți este solicitat – cei care au accentuată această trăsătură de salvator au tendința de a interveni încercând să-i ajute pe ceilalți chiar dacă, de fapt, nu este nevoie de ajutor din partea lor. În momentul în care presupunem din start că ceilalți nu se vor putea descurca, îi desconsiderăm și le aratăm că nu avem încredere în capacitățile lor.

Stabilește-ti obiective personale și fă lucruri pentru tine – în lumea în care trăim suntem mai mereu ocupați, grăbiți, prinși în responsabilități. Dacă nu ne stabilim o anumită perioadă de timp pe care să ne-o acordăm numai nouă, niciodată nu vom face asta pentru că mereu vom găsi justificări sau alte lucruri de făcut. Tot timpul va interveni ceva, tot timpul se va ivi cineva care să aibă nevoie de noi.

Dacă ai identificat la tine atitudini sau comportamente similare celor descrise mai sus, conștientizarea acestora este primul pas înspre schimbare, deoarece în momentul în care negăm existența anumitor aspecte ce ne aparțin, nici nu putem să facem ceva în privința lor. A încerca să îi salvăm pe ceilalți de propria lor viață sau a ne asuma responsabilitatea asupra problemelor ce le aparțin nu este nici sănătos, nici funcțional – nici pentru noi, nici pentru ei sau pentru relațiile noastre.

Alege înțelept!

Ursula Sandner