A trăi în umbra unui părinte poate însemna a nu avea „permisiunea” de a crește, a te dezvolta, a evolua, de a-ți stabili propria identitate și propriul drum în viață; a te pune tu pe tine pe locul al doilea sau al treilea, deoarece pe primul loc este părintele în jurul căruia trebuie să gravitezi.

Dacă simți că nu poți fi autentic, că alegerile tale în viață sunt condiționate de aprobarea părinților, că ai intrat în pielea unui „personaj” care și-a format o identitate în acord cu așteptările părinților tăi – „tu trebuie să faci facultatea X, să urmezi cariera X, să locuiești în orașul X / să te așezi și tu la casa ta (sau dimpotrivă) / să faci un copil (sau dimpotrivă) / să te îndrăgostești de persoana pe care eu o consider potrivită pentru tine etc.”, cel mai probabil trăiești în umbra părinților tăi.

Dacă ai frecvent sentimente de vinovăție și rușine care îți sunt induse prin șantaj emoțional și manipulare atunci când alegi să nu îndeplinești dorințele, așteptările și pretențiile părinților tăi, cel mai probabil trăiești în umbra lor.

Dacă te simți în continuare ca un copil în relația cu ei (deși tu ai treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani), un copil temător sau neajutorat care simte că ceva îngrozitor i se va întâmpla dacă va ieși din cuvântul părinților, cel mai probabil trăiești în umbra lor.

Dacă „trebuie” să-ți justifici alegerile, deciziile, preferințele și dorințele în fața lor, dacă simți că „trebuie” să urmezi anumite reguli invizibile, subtile, însă pe care tu le cunoști foarte bine sau dacă simți că ești mai degrabă o extensie a lor care „trebuie” să le îndeplinească visurile neîmplinite, cel mai probabil trăiești în umbra părinților tăi.

În realitate nu trebuie nimic, însă această trăire de obligativitate pe care o ai poate veni din faptul că nu ai redefinit relația cu părinții tăi, adică de la o relație de tipul Copil-Părinte să ajungi la o relație de tipul Adult-Adult, că ești în continuare un copil din punct de vedere emoțional căruia nu i s-a permis să crească, iar ulterior a rămas blocat în propriile temeri și răni, care caută și acum, la vârsta adultă, să câștige aprobarea și iubirea părinților săi (deoarece ca și copil nu s-a simțit aprobat, iubit, acceptat și validat așa cum și-ar fi dorit).

Această iluzie care se bazează pe credința și speranța că dacă vom fi suficient de cuminți și ascultători (adică ne vom mula pe nevoile, dorințele, cerințele și așteptările părinților), vom primi aprobarea și iubirea acestora și într-un final ne vom simți valoroși sau mulțumiți de propria persoană, rămâne, din păcate, doar o capcană a minții noastre.

Dacă simțim că avem anumite goluri emoționale sau o foame de iubire și acceptare (pentru că nevoile noastre emoționale nu au fost satisfăcute în copilărie), soluția nu este să rămânem copii, sperând că dacă rămânem copii, măcar acum părinții noștri ne vor satisface acele nevoi, ci să ne asumăm responsabilitatea pentru propria viață, adică să încercăm să ne vindecăm acele răni (cu sau fără ajutor specializat) și să pășim, chiar și temători, pe drumul propriului destin pe care alegem să îl făruim pentru noi.

Indiferent care ar fi așteptările sau pretențiile pe care părinții le-ar avea de la noi (cine ar trebui să fim și cum ar trebui să ne trăim viața), ele nu reprezintă obligativitatea noastră pentru că indiferent ce alegere am face, noi suntem cei care vom trăi cu alegerile noastre și cu consecințele acelor alegeri. Astfel că, dacă am făcut o alegere pentru că le-am permis altora să ne influențeze, nu putem să dăm vina pe ei pentru alegerea noastră, ci tot noi trebuie să ne asumăm consecințele.

Un părinte care îi permite copilului să crească (din punct de vedere emoțional și psihologic) are ca obiectiv principal autonomizarea acelui copil și nu încearcă să-i inducă acestuia sentimente de milă, îngrijorare, obligativitate, frică, vinovăție sau rușine pentru a-l ține legat în continuare cu corzi invizibile de el, nu încearcă să preia controlul asupra identității și vieții lui.

Fiecare persoană are dreptul să-și creeze viața pe care și-o dorește, indiferent dacă părintele aprobă sau nu, este de acord sau nu cu alegerile și deciziile sale.

Nu mai permite nimănui să-ți dicteze sau să-ți impună cum să trăiești. Nimeni nu știe mai bine decât tine ce te împlinește, ce te face fericit sau ceea ce înseamnă pentru tine o viață frumoasă. Nu este niciodată prea târziu să începi să preiei controlul asupra propriei ființe și asupra vieții tale. Alege înțelept!

Dr. Ursula Sandner

Când nu poartă la gât, pe un lănțișor, o cruciulița, mulți oameni, femei și bărbați, poartă o altă „cruce”, sub formă de T cu un oval deasupra barei orizontale; ei nu-i cunosc nici denumirea, nici originea, nici simbolistica; o poartă doar că amuletă sau podoabă, pur și simplu. Dar această este crucea egipteană, numită „ankh”. Cuvântul „cruce” provine din latinescul „crux”, „cruciș” și corespunde grecescului „strautos”. Crucea, așa cum o cunoaștem astăzi, nu este o „invenție” a creștinismului, ea fiind cunoscută din vremuri străvechi, dinainte de era creștină, în epoca de piatră fiind scrijelită sau pictată pe pereții peșterilor preistorice. Plautus a pomenit crucea în sensul de „chin moral”. Venind mai încoace în timp, toiagul lui Aaron și stâlpul cu șarpele lui Moise din Vechiul Testament, simbolizau și ele crucea. Și mai târziu, în Biblie, Marcu 8:34, se arată că Iisus a spus oamenilor „să-și ia crucea” în sensul spiritual de ispășire.

Vechii zei egipteni Ra, Osiris, Isis, Hator, Anubis și mulți alții erau reprezentați cu crucea egipteană, că simbol al imortalității lor. Pe sarcofagele faraonilor era, de asemenea, o cruce în dreptul pieptului, că simbol al răsuflării vieții eterne. Ankh-ul, crucea egipteană simboliza unirea principiilor Masculin-Feminin, Cer-Pământ, Ordine și Perfecțiune, Univers-Apă dătătoare de viață. În Egipt găsim cele mai sacre hieroglife, între care crucea cu diverse forme; dar cea cunoscută în mod deosebit este „crucea Tău”, larg folosită și venerată de popoarele antice din cele două emisfere. Adesea, „crucea Tău” avea un cerc sau un oval deasupra ei și era numită „crucea egipteană”, „ankh” fiind folosită pentru protecție împotriva spiritelor rele; formă să că o cheie a generat credință că poate deschide porțile morții.

De-a lungul timpului, în diverse perioade, crucea a fost cunoscută, având diferite forme și denumiri, din care amintim doar câteva: crux decussata a Sfântului Andrei, crucea celtică în formă de soare, svastica sau crux dissimulata, crucea lorena, crucea ierusalimeteana – simbolul cruciaților, crucea cu cârje sau merovingiana, crucea cu trifoi – irlandeză sau a Sfântului Patriciu, crucea malteză sau a sfântului Ioan, crucea Templierilor, crucea hughenota și, mai nou, Crucea Roșie – simbol al carității, ankh-ul – crucea egipteană creștină (coptă) fiind doar una dintre multele astfel de cruci. I se spune „creștină” deoarece în vremurile evanghelizării de către apostoli a altor neamuri decât evreii, acele neamuri erau lăsate să-și folosească simbolurile tradiționale, accentul punându-se în creștinismul timpuriu, pe fond mai mult decât pe formă. De altfel, Biserica, așa cum o lăsase Iisus Christos apostolilor și ucenicilor săi, s-a scindat și din cauza accentului prea mare pus pe formă, mai mult decât pe fondul credinței.

Originea crucii creștine

Cum am spus, crucea a fost un simbol sacru, înainte de era creștină, avându-și originea printre babilonienii din Caldeea antică și Egipt. Crucea era simbolul zeului Tamuz, având formă misticului Tau. Această cruce Tau, cu bară orizontală pusă mai jos, a fost adoptată să reprezinte crucea lui Christos. Dar acest lucru nu s-a făcut în mod spontan; integrarea acestui simbol în creștinism fiind facilitată de răstignirea pe cruce a lui Iisus – crucificarea. Că o curiozitate, se pare că introducerea acestei pedepse a fost făcută de o femeie, regina Semiramida. Oricum, se știe fără putință de tăgadă că Iisus a fost răstignit și și-a găsit sfârșitul pe cruce, așa cum o știm astăzi, spre deosebire de, mai târziu, apostolul Andrei care a fost răstignit pe o cruce în formă de X; alții au fost răstigniți pe cruci în formă de Y, de unde și numeroasele forme ale crucilor. Noii convertiți ai creștinismului timpuriu se fereau să folosească semnul crucii, din cauza prigoanei la care erau supuși, folosind alte semne: un pește, mielul și altele. Abia mult mai târziu, după ce împăratul Constantin a legalizat religia creștină (după visul sau, în care-i apăruse o cruce și cuvintele „sub acest semn vei învinge”) , în anul 431, s-a introdus crucea creștină în biserici; pe turlele acestora au fost puse abia în anul 586 și abia în secolul al VI-lea imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma. Vom mai aminti că, la egipteni, crucea sau nodul lui Isis cel viu, Nem Anh, citite de la dreapta la stânga în scrierea de atunci dădeau cuvântul „amen”, simbol al afirmării și confirmării și că acest cuvânt este des folosit în Biblie – în Apocalipsa 3:14 Iisus este numit Amin, nu pare de mirare că și astăzi în biserica este folosit cuvântul „amin”. Se spune, de asemenea, că lemnul din care a fost făcută crucea Răstignirii lui Iisus provine dintr-un copac răsărit din semințele pe care Set le-a sădit pe mormântul lui Adam și că această cruce se va ivi la Judecata de Apoi, alături de Iisus Christos.

Acum știți ce purtați la gât ?…

Scriitoarea IULIA HAŞDEU s-a născut la 14 Noiembrie 1869, în Bucureşti, din părinţii: Bogdan Petriceicu Haşdeu, scriitor şi savant enciclopedist şi soţia sa, Iulia Faliciu, după care a şi fost botezată. Iulia Haşdeu a avut o viaţă scurtă, dar strălucitoare ca un fulger de vară, al cărui tunet nu şi-a încetat ecourile nici în ziua de astăzi, deşi lumina fulgerului s-a stins… Căci Iulia Haşdeu s-a stins răpusă de tuberculoză la 29 septembrie 1888, în Bucureşti, la numai 18 ani.

Părinţii săi au fost neconsolaţi; mama ei murind şi ea la scurt timp, tatăl ei a rămas să se întrebe până la sfârşitul vieţii lui: de ce a trebuit să moară fiica sa? Acesta este subiectul investigaţiei de mai jos, fără pretenţia că ea este exhaustivă.

Scurta ei viaţa pământească…

… a fost trăită, cum am spune azi “pe repede înainte”: la doi ani, când alţi copii abia învăţau să vorbească româneşte ea vorbea deja şi limba franceză; scria la 4 ani; la 5 ani recita lungi poeme; la 6 ani şi 7 luni a scris un roman despre viaţa lui Mihai Viteazul; la 8 ani vorbea franceza, engleză şi germana, absolvind toate clasele primare printr-un examen cumulat; iar la 11 ani a absolvit Colegiul “Sf.Sava” în acelaşi mod, iar în paralel urmează cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti. De notat că în tot acest timp ea nu a încetat să scrie poeme şi poezii, poveşti şi povestiri, piese de teatru etc. La 16 ani pleacă la Paris, unde devine absolventă a Colegiului Sevigne, fără a urma cursurile acestuia, dând doar examenele şi înscriindu-se imediat la Sorbona, Facultatea de Litere şi filosofie, devenind astfel prima româncă primită să studieze la celebra universitate. N-a fost deajuns că şi-a uimit profesorii de la Sorbona cu talentele ei, în acelaşi timp lua lecţii de canto (era mezzosoprana), lecţii de pictură, studia limba şi cultură franceză! Tot atunci şi-a luat şi pseudonimul Camille Armand. Şi făcea totul cu entuziasm şi voioşie, uneori făcând din noapte – zi. Şi-a dorit mult să nu-şi dezamăgească părinţii, în special tatăl, dar după un an, în 1887, s-a îmbolnăvit. Neluând în seamă starea ei, a continuat febril activităţile sale, iar boala s-a agravat, şi în anul următor – deşi dorea cu ardoare să-şi încheie studiile (îşi pregătea deja teza de doctorat) – după cure medicale în Elveţia şi Italia, ea a fost adusă la Bucureşti, unde miracolul dorit de tatăl său nu se produce: ea moare la 29 septembrie 1888.

Următoarele observaţii ne vor ajuta să înţelegem câteva dintre cauzele acestei morţi precoce. În timpul documentarii am întâlnit următoarele propoziţii: “…pe umeri cu povara rugăminţii tatălui de a învăţa…” sau “…stimularea predispoziţiilor creatoare ale copilei a devenit preocuparea esenţială a familiei Haşdeu” ori “Nu uita că eşti fiica lui Haşdeu!” şi “Stimulată de preocupările şi […] ambiţiile părinţilor, care doreau ca fiica lor să strălucească mai mult ca oricine…”, dar şi “supunându-se voinţei şi orgoliilor părinţilor”. Toate acestea duc la concluzia că activitatea ei febrilă se poate să fi fost impulsionată mai mult de dorinţa părinţilor şi, mă întreb, dacă ar fi fost lăsată să se dezvolte normal, urmând cursurile diverse la aceeaşi vârstă ca a celorlalţi copii, s-ar fi stins tot atât de repede?

A fost sau nu predestinare?

Iulia Haşdeu s-a născut în zodia Scorpion, al cărui guvernator este Pluton, planeta transformărilor profunde, magnetismului şi a distrugerii în vederea regenerării (de notat că nativă a intuit înainte de a se stinge, transformarea simbolică a morţii într-o (alta) existenţa fericită, scriindu-i mamei sale despre aceasta). Dar Soarele ei natal era în opoziţie (aspect profund defavorabil) tocmai cu Pluton, guvernatorul zodiei în care se afla, (precum locatarul care se ceartă cu proprietarul locuinţei unde este chiriaş), dar şi cu Jupiter-Marele Benefic, care, în opoziţie fiind nu mai este atât de benefic. Nu vom vorbi despre aspectele şi tranzitele care au făcut-o pe nativă atât de talentată, dar vom observa că aşa-zisa “casa morţii”, a VIII-a, era total inactivă, ca şi casa a IV-a, implicată şi ea uneori în decese. Dacă privim harta natală a Iuliei Haşdeu, am putea trage concluzia că ar fi putut avea viaţă lungă. Harta momentului morţii ei ne arată o casă a morţii activată de Nordul Nord, care este profund implicat în problemele karmice. Pe de altă parte, nativă are o karmă neîmpovărată de consecinţele vreuneia dintre existentele anterioare. Atunci de unde o moarte atât de timpurie, dacă nici predestinare n-a fost? Da, tuberculoza a fost “cauza” pământească a morţii. Dar, un amănunt ne-a atras atenţie: Mercur inconjunct cu Neptun la momentul morţii ei. Acest aspect arată că nativă încetează comunicarea cu visele şi reintră în realitatea ei, căci moartea ei n-a fost predestinare, ci o “alegere” mai presus de orice raţiune pământească; a fost o “rechemare” dictată de foruri înalte, mai înalte chiar decât astrele… Şi-atunci, care era realitatea ei, dacă nu aceasta, pământeană?

Proiect (utopic) de destin

Camille Armand, cum îşi spunea ea, avea o viaţă secretă! În afară de unele vieţi anterioare (Hypatia, care a fost lapidată şi apoi arsă) sau fiica Monicăi – Syria, care a pierit la 12 ani într-un oraş incendiat), vieţi anterioare pe care le-ar fi dezvăluit tatălui în şedinţele de spiritism ale acestuia, ea a lăsat mărturii mult mai palpabile, sub forma unui jurnal (fictiv) al reginei României, care ar fi putut fi ea. Căsătorită cu Ferdinand, viitor rege al României, devine regină într-o Românie “fără războaie, fără răscoale sau revoluţii, numai cu bunăstare şi cultură, diplomaţie eleganţă şi concerte simfonice” (idealuri de îndeplinit, între altele, de către copiii Indigo, Cristal, Curcubeu). Ea a scris acest jurnal pe foi disparate, între temele şcolare, pe maculatoare, pe foi conţinând poezii proprii etc. Ca să reconstitui acest jurnal trebuie să pui laolaltă însemnările în care ea nota evenimentele acelei vieţi regale. În fine, Iulia-Camille notează undeva că “regina Iulia a murit la 21 mai 1971, ora 11,20 dimineaţa, la 101 ani, 6 luni şi 6 zile…”. Am zice că acest jurnal poate constitui proiectul de destin al Iuliei Haşdeu, întocmit de ea şi nu de predestinările astrale. Sau, poate că aceasta ar fi putut fi “misiunea” ei de copil Cristal, căci din numeroasele fotografii şi picturi care ne-au rămas de la ea, se pare că aura ei ar fi fost indigo-argintiu cu irizări opalescente, că a tuturor copiilor Cristal.

O ipoteză…

Cu sprijinul unei experienţe acumulate în mai bine de un sfert de secol de practicare a parapsihologiei, voi emite o ipoteză care, la prima vedere (mai ales celor neiniţiaţi în domeniu), poate să pară şocantă. Dar nu este! Şi iată argumentele. Nativă avea o imaginaţie febrilă, născută din alte sfere de viaţă sau din numeroasele realităţi în care a trăit anterior. Era perseverenţă, avea elanuri interne de progres, împotriva greutăţilor, obstacolelor sau condiţionărilor (îi scria tatălui său că îşi va termina studiile “cu preţul vieţii”; ceea ce s-a şi întâmplat!). Avea proiecte, vise, idei, care îi uimeau pe ceilalţi, dar ea le văzuse deja realizate (în altă existenţă) şi ştia ce trebuie făcut pentru a fi materializate. Avea ingeniozitate mentală şi talent “cu carul”, dar şi senzaţia că are o “misiune”, o operă importantă de realizat, care să ajute tranziţia spirituală a omenirii într-o dimensiune mai subtilă (există voci care cred că dacă ar mai fi trăit, ar fi fost posibil ca ea să-l depăşească pe Eminescu! Dar nu vom şti asta niciodată!). Şi, foarte important, ea dispunea de un uriaş potenţial de creativitate, dovada fiind numeroasele scrieri pe care ni le-a lăsat, nu îndeajuns de cunoscute publicului. Avea o “grădină secretă”, ceea ce înseamnă că îşi menţinea viaţa intimă secretă şi nu mă refer la aspectele pământeşti, ci la viaţa ei spirituală. Toate acestea sunt caracteristice copiilor Cristal, care se întrupează pe Pământ pentru a facilita tranziţia Terrei într-o nouă dimensiune, într-un Univers spiritual, iar Iulia Haşdeu era un astfel de copil Cristal. Ipoteza şocantă nu este însă aceasta, ci aceea că realitatea ei era spirituală, iar ea a fost “rechemata” din “misiune”, deoarece sosise prea devreme!

Iulia Haşdeu a fost un Fenomen, ca om şi ca entitate spirituală. Cum copiii Cristal au o karmă uşoară, minimă sau absenţa, fiind puri de consecinţă karmică deoarece actele lor sunt în acord continuu cu Legea Cosmică Universală, tuberculoza ei n-a fost o boală karmică, deşi i-a facilitat trecerea Dincolo. De asemenea, nici exigenţele exagerate ale unor părinţi care, deşi elevaţi, n-au intuit natura ei spirituală, căutând numai faima pământească. Şi nici astrele (binevoitoare cu ea) nu i-au dorit moartea. Ea a ajuns pe Pământ prea devreme din greşeală şi a fost chemată înapoi în Universul spiritual din care venise să ne ajute să devenim mai buni.

De unde se vede că TOŢI suntem supuşi greşelii…